A patra lucrare - Dietele adaptate la nivel local explică ultimele zile ale ursului de peșteră în Europa de Sud-Est

Noile cercetari realizate de ERIS (Institutul de Speologie “Emil Racovita”, Academia Romana) si IPHES-CERCA (Institutul Catalan de Paleoecologie Umana si Evolutie Sociala) arata ca ursii de pestera si-au adaptat dietele la conditiile specifice ale habitatelor lor, demonstrand un endemism alimentar local pronuntat. Totusi, aceasta specializare a lor i-ar fi facut mai vulnerabili la schimbarile climatice si de mediu din Pleistocenul Tarziu, contribuind astfel la extinctia lor.

Studiul, condus de Paulo Duñó-Iglesias (IPHES-CERCA) si coordonat de Dr. Florent Rivals (ICREA, IPHES-CERCA), Dr. Iván Ramírez-Pedraza (IPHES-CERCA) si Dr. Marius Robu (ERIS), a fost realizat în colaborare cu o echipa internationala de 18 cercetatori din Spania, Romania, Moldova, Bulgaria si Serbia.

Rezultatele, publicate [Open Access] în revista Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology, ofera noi perspective asupra extinctiei ursului de pestera (Ursus spelaeus) în Europa de Sud-Est în Pleistocenul Tarziu. Studiul reprezinta cea mai ampla analiza a micro-uzurii dentare realizata vreodata asupra ursilor de pestera si a ursilor bruni (U. arctos), examinând 316 specimene din 20 de situri paleontologice din Pleistocenul Tarziu din Carpatii Romanesti, Podisul Moldovei, Balcanii de Vest si Centrali si din Muntii Rodopi de Vest.

Articolul complet poate fi descarcat de aici: https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0031018225004857

Dintii, o "fereastra" catre ultimele zile ale ursilor de pestera

Analiza micro-uzurii dentare studiaza urmele microscopice de pe smaltul dintilor, cauzate de mestecarea diferitelor tipuri de hrana. Aceste urme înregistreaza dieta din ultimele zile de viata, oferind o perspectiva pe termen scurt, de înalta rezolutie, care completeaza alte metode, cum ar fi analiza izotopilor stabili. Mulți dintre ursii studiati au murit probabil în timpul hibernarii în pesteri, lasând dovezi exceptional de bine conservate ale dietelor lor sezoniere dintr-o perioada critica pentru supravietuire: faza de pre-hibernare.

Nu doar strict ierbivori

În mod traditional, ursii de pestera au fost considerati ierbivori. Cu toate acestea, noile rezultate ale analizei micro-uzurii dentare arata ca dietele lor au variat considerabil de la o regiune la alta si s-au asemanat adesea cu cele ale ursilor omnivori moderni din emisfera nordica, precum ursul brun (U. arctos).

Competitia cu ursii bruni

În unele situri, precum Trinca (Moldova), ursii de pestera si ursii bruni (U. arctos) au trait concomitent. Urmele de micro-uzura sugereaza o partajare a nișei (o divizare a resurselor alimentare) în timpul perioadei critice de pre-hibernare, numita si "hiperfagica", atunci când ursii trebuie sa-si acumuleze rezerve de grasime pentru iarna. Cu toate acestea, atunci când modelele de micro-uzura sunt comparate la o scara regionala mai larga, acestea indica un anumit grad de suprapunere a nișei între cele doua specii. Aceasta suprapunere ar fi putut dezavantaja și mai mult ursii de pestera, datorita concurentei cu ursii bruni, care aveau o talie mai mica si prin urmare erau mai eficienti.

Cronologia ultimilor supravietuitori?

Datarea cu radiocarbon a 16 specimene plaseaza cel mai tânar U. spelaeus din regiune în urma cu aproximativ 35.000 de ani (Butesti, Moldova), cu putin timp înainte ca specia sa dispara din Europa. Aceasta perioada a coincis cu schimbari climatice bruste si cu o creștere a stresului ecologic.

De ce adaptarea locala nu a fost suficienta?

Studiul concluzioneaza ca ursii de pestera au demonstrat o flexibilitate alimentara locala, adaptandu-se la resursele specifice fiecarei regiuni, mai degrabă decât o strategie de supravietuire generalista. Acest "endemism alimentar" i-ar fi putut face vulnerabili atunci când schimbarile climatice au modificat rapid peisajele în timpul MIS 3 (Stadiul Izotopic Marin 3). Lipsa sezoniera a hranei, cerintele energetice ridicate ale hibernarii, posibila competitie cu ursii bruni, dar si cu oamenii pentru habitatele de pestera, au contribuit probabil la o extinctie graduala, multifactoriala.

Un pas înainte în întelegerea extinctiei megafaunei

"Aceste rezultate contesta viziunea de lunga durata conform careia ursii de pestera aveau o dieta omogena, strict ierbivora, aratând în schimb ca strategiile lor de hranire puteau varia în functie de condițiile locale", explica autorul principal Paulo Duñó-Iglesias. "Ei s-au putut adapta, dar strategiile lor de supravietuire erau profund legate de — și pe parcursul generatiilor au devenit foarte dependente de — condițiile și resursele specifice ale mediului lor local. Atunci când mediul s-a schimbat prea drastic, resursele specifice pe care se bazau au scazut sau au disparut, iar capacitatea lor de a supravietui s-a prabusit."

Autorii subliniaza importanta combinarii dovezilor micro-uzurii dentare cu datele izotopice si morfologice pentru a întelege mai bine ecologia și procesele de extinctie ale megafaunei din Pleistocen.

Referinta completa (OPEN ACCES): Duñó-Iglesias, P., Ramírez-Pedraza, I., Rivals, F., Mirea, I.-C., Faur, L.-M., Vlaicu, M., Obadă, T., Croitor, R., Pascari, V., Delinschi, E., Hristova, L., Spassov, N., Gospodinov, M., Dimitrijević, V., Alaburić, S., Bogićević, K., Stefanović, I., Robu, M., 2025. Dental microwear of cave bear (Ursus spelaeus) reveals locally adapted foraging strategies in South-Eastern Europe during late MIS 3. Palaeogeogr. Palaeoclimatol. Palaeoecol. 113200. https://doi.org/10.1016/j.palaeo.2025.113200